Prin notificarea din data de 13.07.2016 debitorii O.V.M. și G.A.N. au solicitat ERB NEW FUNDING II B.V. să constate stingerea datoriilor izvorâte din Contractul de credit nr HL19393 /2008 având în vedere că bunul ipotecat în favoarea băncii a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită, conform actului de adjudecare nr. 50/2013 emis de B.E.J. G.G.I..
La data de 26.07.2016, ERB NEW FUNDING II B.V. a formulat contestație în temeiul legii nr. 77/2016, solicitând Judecătoriei Mangalia, în contradictoriu cu O.V.M. și G.A.N., să constate neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a notificării.
Prin Sentința civilă nr. 771/17.05.2017 pronunțată în dosarul nr. 2857/254/2016 Judecătoria Mangalia a respins ca neîntemeiată contestația ERB NEW FUNDING II B.V.
Pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul de credit nr. HL19393/2008 prin care intimații au contractat un împrumut în valoare de 83000 CHF pentru achiziționarea unei locuințe și au garantat împrumutul cu contract de ipotecă asupra imobilului situat în Mangalia Strada Rozelor nr. 24 constând în zona apartament cu trei camere de locuit și dependințe suprafață de 63 mp.
Din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă că o serie de factori independenți de voința intimaților au condus la imposibilitatea de plată a ratelor scadente și înregistrarea unor restanțe, condiții în care banca a declarat creditul scadent și a solicitat executarea silita a garanției imobiliare imobilul fiind vândut prin licitație publică. În acest context intimații au înaintat băncii o notificare prin care au solicitat să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit nr. HL19393/2008 având în vedere faptul că bunul ipotecat în favoarea băncii a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr.l 77/2016 în vederea aplicării prezentei legi consumatorul transmite creditorului prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public o notificare prin care îl informează că a decis să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriilor din contractul de credit ipotecar detaliind și condițiile de admisibilitate a cererii astfel cum sunt reglementate la articolul 4 .
Coroborând probele administrate în cauză instanța a reținut că intimații au probat schimbarea împrejurărilor pe care părțile au avut în vedere la momentul încheierii contractului, apariția riscului supra adăugat și a condițiile intervenirii acestuia confirmându-se starea de fapt care a condus la declararea scadenței creditului, pe fondul diminuării salariilor intimaților (adeverințe de venit pe anul 2016), al pierderii ulterioare a locului de muncă (decizie de concediere), al divorțului intimaților (hotărâre de divorț), al problemelor de sănătate ale fiului minor al intimaților (certificat medical, certificat de încadrare în grad de handicap, program individual de reabilitare și integrare socială, plan de servicii personalizat). În cauză, este fără echivoc că a intervenit un dezechilibru contractual semnificativ pe care intimații nu puteau să îl prevadă, de natură a-i plasa pe aceștia în imposibilitate de a executa obligațiile contractuale din perspectiva unei incapacități absolute de acoperire a creanței.
Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, cu efecte incontestabile asupra convenției de credit intervenite între părți și cu consecința aplicării impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea 77 / 2016, respectiv ștergerea datoriilor principale și accesorii.
Față de ansamblul considerentelor de fapt și de drept expuse, instanța a respins ca neîntemeiată contestația formulată de bancă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea ERB NEW FUNDING II B.V. solicitând admiterea apelului cu consecința schimbării în tot a hotărârii apelate și admiterea contestației astfel cum a fost formulată.
Sub un prim aspect apelanta a arătat că imobilul ipotecat în favoarea băncii a fost vândute în cadrul procedurii executării silite iar Curtea Constituțională a statuat că Legea nr. 77/2016 condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniștilor. În acest context, apelanta a susținut că dispozițiile Legii nr. 77/2016 nu sunt aplicabile reclamanților iar notificare adresată de aceștia este inadmisibilă în ce privește condițiile de admisibilitate impuse de art 4. din Legea nr. 77/2016. Apelanta a arătat că împrumutații trebuiau să facă dovada că au acționat în scopuri din afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Totodată a susținut apelanta că împrumutații nu a făcut dovada că împrumutul a fost făcut pentru achiziționarea unui imobil cu destinație de locuință și că nu au fost condamnați pentru vreo infracțiune ce are legătură cu creditul acordat pentru achiziționarea imobilului. A apreciat apelanta că dovada îndeplinirii acestor condiții trebuie făcute la momentul transmiterii notificării deoarece banca nu poate aprecia dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile pentru a putea intra în procedura dării în plată. În continuarea apelanta a arătat că instanța de fond a analizat în mod greșit teoria impreviziunii. În opinia apelantei împrejurări precum deteriorarea stării de sănătate, pensionarea, divorțul, nașterea unui copil, deces în familie sunt împrejurări frecvente în rândul oamenilor ce nu pot fi considerate ca fiind excepționale iar riscurile sunt cu atât mai conturate cu cât perioada de contractare este mai îndelungată. Prin urmare, apelanta a apreciat că debitorii nu au făcut dovada unei împrejurări care să justifice aplicarea teoriei impreviziunii.
Intimații debitori au depus întâmpinare prin care au combătut toate motivele de apel solicitând respingerea apelului cu consecința păstrării hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a respins apelul ca nefondat.
Referitor la inadmisibilitatea procedurii prevăzută de Legea nr. 77/ 2016 în privința intimaților debitori prin prisma considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 639/2016, instanța a respins această critică ca nefondată.
Prin Decizia nr 639/2016 Curtea Constituțională a statuat faptul că în cazul în care debitorul se află în executare silită și bunul imobil a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită, cel din urmă nu poate pretinde stingerea datoriilor în baza Legii nr. 77/2016 întrucât aceasta condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniștilor.
Acest efect rezultă nu doar din însăși denumirea Legii nr. 77/2016 ci și din art. 3 al acesteia potrivit căruia consumatorul are dreptul la i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii fără costuri suplimentare prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului – pct. 7 Decizia nr.639/2016
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat indiferent de titlul creanței de stadiul în care se află ori de formă a executării silite care se continuă contra debitorului.
Rezultă în mod evident din conținutul articolului că sintagmă folosită de legiuitor este consumatorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat care plasează evenimentul în trecut cu acțiune finalizată indiferent de stadiul în care se află ori de forma executării care se continuă asupra debitorului.
A lega aplicabilitatea legii nr. 77/2016 de distincția după cum imobilul a fost adjudecat sau nu reprezintă în opinia instanței o discriminare a debitorilor aflați în diverse etape ale executării silite și contravine intenției legiuitorului.
La soluționarea acestuia aspect instanța va avea în vedere și decizia Curții constituționale nr. 93/28.02.2017 care în paragraful 48 a statuat că stingerea datoriei prin darea în plată imobil ipotecat reprezintă o ficțiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii indiferent că bunul aferent garanției a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiție impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificări.
În ce privește celelalte critici instanța reține următoarele :
La data de 13.07.2016 contestatoarea a primit și înregistrat notificarea de dare în plată nr. 41 din 08.07.2016 în cuprinsul cărei intimații și explică intenția de a stinge datoria izvorâtă din contractul de credit ipotecar HL19393/2008.
În privința condițiilor necesare a fi îndeplinite la momentul înregistrării notificării de dare în plată intimații au învederat că sunt consumatori în sensul consacrat de dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2001, că la data încheierii contractului au acționat în scopuri exclusiv personale, străine de orice activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale or liberale iar Banca este instituție de credit care a acționat în exercitarea propriei activități comerciale.
Au mai învederat intimații că suma împrumutată este cea stabilită în mod expres prin contractul de credit fiind mai mică decât valoarea maximă admisă de lege iar imobilul adus drept garanție are destinația de locuință.
Totodată intimații nu au suferit nici un fel de condamnări penale definitive în legătură cu creditul acordat.
În privința îndeplinirii condițiilor de formă prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77 / 2016 instanța constată că intimații au calitatea de consumator astfel cum aceasta a fost definită în cuprinsul art. 1 alin. 1 și 2 coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 și art. 2.2 din O.G. nr. 21/1992, în cuprinsul cărora se specifică faptul că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituit în asociații care în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. În acest sens instanța constată că din cuprinsul contractului de credit nu rezultă că împrumutul ar fi fost contractat în vederea realizării unui obiect de activitate de natură comercială, industrială sau de producție, artizanală sau liberală ci în scopul refinanțării – pentru nevoi personale.
În acord cu dispozițiile art. 4 alin.1 lit. b și lit. c din Legea nr. 77/2016 creditul contractat de către intimați de la instituția bancară are o valoare ce se situează sub pragul minimal de 250.000 de euro prevăzut de legiuitor și a fost destinat refinanțării astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 1.2 din contractul de credit.
Instanța constată că intimații au garantat linia de credit obținută cu imobilul situat în Mangalia, strada Rozelor nr. 24 constituind în favoarea instituției bancare o ipotecă de rang I.
Imobilul adus în garanție are destinația de locuință asa cum rezulta din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar având în vedere că domiciliul intimatei figurează la adresa din Mangalia, strada Rozelor numărul 24 astfel cum rezultă din copia actului de identitate depus la dosar.
Noțiunea de “destinație de locuință” prevăzută de dispozițiile art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016 trebuie să fie raportată la ceea ce semnifică locuința familială, respectiv locația în care consumatorul locuiește în mod efectiv cu familia sa, or, din probele administrate rezultă că intimata O.V.M. locuiește în mod efectiv în apartamentul adus în garanție(copia actului de identitate precum și sentința civilă prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre intimați și în care s-a consemnat domiciliul comun al părților la aceeași adresă).
Totodată, din cuprinsul fișelor de cazier judiciar depuse la dosarul cauzei instanța reține că intimații nu au fost condamnați penal în mod definitiv pentru nicio categorie de infracțiuni în legătură cu creditul pentru care s-a formulat notificarea de dare în plată.
În concluzie, instanța constată că în privința intimaților condițiile formale prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 4 alin. 1 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanței izvorând dintre un contract de credit și accesoriilor sale prin darea în plată apar a fi îndeplinite în mod cumulativ, criticile apelantei din această perspectivă fiind nefondate.
Analizând în continuare notificarea de dare în plată nr. 41/08.07.2016 înaintată de către intimați creditorului lor prin prisma condițiilor de fond impuse de legiuitor instanța reține următoarele:
În acord cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 “în vedere echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit precum și din devalorizarea bunurilor imobile prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sare în vigoare cât și contractelor încheiate după această dată”.
Totodată, prin Decizia nr. 623/25.10.2016, Curtea Constituțională a României a decis printre altele că prevederile dispozițiilor art. 11 teza I, raportat la dispozițiile art. 3 teza II, art. 4, art. 7 și art. 8 sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.
Astfel în privința scopului legii Curtea Constituțională a concluzionat că acesta este definit de reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din pricina căreia anumite categorii de debitori au intrat în incapacitate de plată fiind astfel în imposibilitatea obiectivă de a-și onora obligațiile financiare asumate prin convențiile de credit.
În același sens, instanța constată că acest argumentat fost prezentat de către legiuitor și în expunerea de motive ce a însoțit actul normativ în discuție, adoptarea sa fiind determinată de ideea de echitate și împărțirea riscurilor contractuale în executarea obligațiilor asumate prin contractele de credit de către consumatori, problema esențială de drept de rezident în concilierea efectelor principiului fundamental de drept civil pacta sunt servanda cu cele specifice acestui nou mod de stingere a obligațiilor de plată consacrat prin Legea nr. 77/2016. Potrivit acestui principiu, odată încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate, contractul trebuie să fie executat în formă în care a fost negociat și semnat acesta impunându-se părților cu putere de lege, care sunt astfel obligate să execute întocmai și cu bună-credință conținutul său. În aceste condiții, singura modalitate prin care efectele contractului pot fi modificate o constituie tot acordul părților, ca și expresiei a autonomiei lor de voință.
Din punct de vedere al legii aplicabile contractului de credit ipotecar nr. HL19393/2008, aceasta este stabilită prin dispoziții art. 5 alin. 1 cu referit la dispozițiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, respectiv “dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” și “contractul este supus dispozițiilor legale în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.
Astfel, dispozițiile legale aplicabile contractului de credit HL 19393/2008 sunt cele aflate în vigoare la data încheierii sale, în speță Codul Civil din 1864 și actele normative care reglementează activitatea de creditare.
În explicitarea efectelor dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea Constituțională a făcut trimitere la existența în practica judiciară și doctrina creeată sub imperiul Codului civil de la 1864 a posibilității aplicării teoriei impreviziunii în situația în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.
Astfel, sub regimul Codului civil de la 1864, teoria impreviziunii își găsea fundamentul în cuprinsul dispozițiilor art. 970 care stipulau faptul că convențiile trebuie executate cu bună credință…ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.
În acest temei, dispozițiile contractuale care au dat naștere unor obligații excesiv de oneroase în sarcina debitorului, într-un context social-economic ce se circumscrie unei stări excepționale, pot fi adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura în care s-a produs un risc care să poată fi circumscris impreviziunii.
În doctrina juridică veche, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una dintre părțile cocontractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului, dezechilibrul fiind cauzat fie de conjunctura economică, fie de fluctuațiile monetare. Aceasta este analizată de către instanța de judecată ori de câte ori părțile nu au negociat în cuprinsul convențiilor clauze de indexare, de revizuire sau de hardship.
Astfel, doctrina a evidențiat două premise esențiale pentru aplicarea impreviziunii: lipsa de culpă a debitorului și lipsa unei cauze de adaptare a contractului.
Prima premisă impune caracterul obiectiv separat de orice culpă a debitorului, al schimbării împrejurărilor avut în vedere la încheierea contractului, în timp ce a doua premisă de expresie libertății de voință a părților, în cazul existenței unor clauze de adaptarea contractului nemaifiind vorba de impreviziune ci de chiar voința părților.
În ceea ce privește condițiile de aplicare impreviziunii, prima condiție vizează transformarea unei obligații obișnuite într-una extrem de oneroasă ca efect al schimbării împrejurărilor de la momentul la care obligație a luat naștere.
A doua condiție cere ca momentul schimbării circumstanțelor să fie ulterior momentului încheierii contractului iar cea de a treia condiție impune ca schimbare împrejurărilor să nu fi fost previzibilă la momentul contractării.
A patra condiție, care, în speță este de natura a genera cele mai multe discuții, prevede ca riscul determinat de o situație de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor pe care debitorul și le-a asumat în mod expres în momentul contractării sau care decurg din natura contractului.
Este evident pentru orice persoană cu o pregătire medie că există un risc valutar pe care trebuie să și-l asume la încheierea unui astfel de contract în condițiile în care veniturile sale sunt în altă monedă decât cea a contractului.
Ceea ce părțile nu au putut să prevadă și, implicit, debitorii nu puteau în mod rezonabil să își asume un astfel de risc a fost apariția crizei economice mondiale care a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene, monedă calificată în lucrările de specialitate ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză.
Se constată că, față de nivelul cursului valutar de la data contractării, în prezent, cursul valutar este dublu sau chiar mai mult. Această hipervalorizare a monedei elvețiene a generat un risc supra adăugat riscului asumat de către consumator, care se dovedit excesiv de greu de suportat pentru acesta.
În evaluarea riscului supra adăugat instanța admite că la momentul contractării moneda CHF avea o valoare redusă prezentând avantaje pentru intimați astfel că aceștia puteau anticipa o creștere relativă a monedei. Totuși, se are în vedere faptul că o creștere de o asemenea anvergură a monedei CHF în raport cu moneda națională nu putea fi în mod rezonabil previzionată de către un consumator mediu potrivit standardului de referință instituit de jurisprudență CJUE. În acest sens, instanța are în vedere poziția de inferioritate a consumatorului la momentul contractării atât din punct de vedere economic față de o contractantul său cât mai ales din punct de vedere al lipsei cunoștințelor de specialitate. Aceasta deoarece, astfel cum a subliniat și Curtea Constituțională în decizia citată evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/ juridice a cocontractanților. [dihotonomia profesionist/consumator] (paragraf 98).
În aceeași Decizie nr. 623/25.10.2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 3, art. 3, art. 4, art. 5 alin. 2, art 6 -art. 8, în special art. 8 alin. 1,3 și 5 art. 10 și ale art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea Constituțională a statuat că “impreviziunea vizează numai riscul supra adăugat și în condițiile intervenirii acestuia este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noilor realități economice/ juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de părți la același moment, fiind, așadar străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului”.
Așadar, suntem în prezența unei schimbări importante a condițiilor în care părțile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părți, obligația intimaților devenind de extrem de împovărătoare pentru aceștia, fără a se putea reține vreo culpă în sarcina lor.
Totodată, variația monedei străine în care a fost acordat creditul reprezintă o împrejurare externă, independentă de voința părților ce nu putea fi în mod rezonabil prevăzută la momentul încheierii contractului de credit.
De asemenea, este rezonabil a concluziona că intimații nu au înțeles niciodată să își asume riscul creșterii cursului valutar întru asemenea măsură, iar părțile nu au prevăzut un remediu în convenția lor pentru astfel de situație.
În acest sens, se vor reține din nou considerentele Deciziei nr 623/25.10.2016 a Curții Constituționale, potrivit cărora odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supra adăugat intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.
În ceea ce privește veniturile intimații lor, se observă că la data de 01.11.2008, intimatul G.A.N. a fost concediat, conform deciziei de concediere numărul A11213/10.10.2008, singura care realizează venituri fiind intimata O.V.M. care are în întreținere un copil cu grad de handicap conform certificatului de încadrare în grad de handicap existent la fila 105, dosar fond.
În acest context, instanța reține că executarea contractului de credit a devenit excesiv de oneroasa pentru debitori, iar în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016 în mod corect a respins contestația formulată de către apelanta contestatoare ca neîntemeiată. Pentru aceleași considerente expuse anterior prin prisma motivelor invocate de către apelanta, în baza art . 480 NCPC, apelul de față va fi respins ca nefondat, fiind păstrată hotărârea primei instanțe.