În vechea civilizație a Egiptului antic se credea cu tărie în existența vieții de apoi, care se petrecea într-un univers paralel. Egiptenii erau convinși că, prin intermediul unor procedee magice, bazate, în principal, pe o adevărată știință a secretelor logosului, moartea putea fi controlată și subordonată. Eforturile de descifrare a misterelor morții au condus la crearea unor adevărate școli inițiatice pe întreg teritoriul Egiptului. Chintesența acestor preocupări era depășirea pragului, impus de condiția umană, dintre viață și moarte, pentru a supraviețui într-o altă dimensiune, „triumfând” asupra morții prin forțarea barierelor ce se interpun între existenta efemeră, pământeană, și viața eternă din Lumea de Dincolo.
Pentru că aceste preocupări au fost deosebit de puternice egiptenii au dezvoltat un adevărat cult al morților. Decedatul avea nevoie de mai multe elemente pentru a-și efectua călătoria, motiv pentru care corpul îi era mumificat pentru vecie și în camera mortuară erau așezate papirusurile cu rugăciuni, cuvintele magice, povețe, instrucțiuni, descântece, adevărate ghiduri, numite ulterior cărți ale morților. Astfel, chiar dacă persoana respectivă își lăsa corpul pe Pământ, sufletul continua călătoria și avea nevoie ca la fiecare obstacol întâlnit să știe să rostească fie o rugăciune, fie un cuvânt de trecere pentru a se putea apropia de destinație. În esență, papirusurile conțineau seturi de informații apte să conducă sufletul decedatului prin această călătorie.
Însă, posibilitatea muritorilor de a-și continua existența în Lumea de Dincolo a fost condiționată prin impunerea unor exigențe de ordin moral. Nu oricine și nu în orice condiții putea accede la această mirifică și unică trecere. Selecția candidaților se efectua de un Judecător Suprem, după o procedură extrem de riguroasă.
Rolul Judecătorului Suprem a aparținut lui Osiris (în mitologia egipteană Osiris este zeul vieții de apoi, al lumii de dincolo și al morților) motiv pentru care întregul proces de stabilire a îndeplinirii condițiilor de accedere a candidatului în Lumea de Dincolo mai poartă numele de judecata lui Osiris.
Pentru posteritatea cu preocupări juridice, Osiris va rămâne cel care care a introdus primele legi și cel care a întronat autoritatea de lucru judecat.
Legenda spune că de îndată ce călătoria pământeană a candidatului lua sfârșit acesta era adus de către Horus în marea sală a dreptății sau sala celor două adevăruri. Judecătorul Suprem era așezat pe un tron impunător și prezida ceremonia. De față mai erau Anubis (despre care se crede că a fost inventatorul mitic al mumificării), zeița adevărului Ma’at și Toth – scribul zeilor. Nu în ultimul rând, era prezent Ammut, un demon feminin, parte leu, parte crocodil, parte hipopotam care aștepta rezultatul judecății, având rol de devorare a inimii decedatului pentru eventualitatea în care judecata îi era potrivnică.
Procesul în sine parcurgea două etape.
Prima etapă se desfășura în fața a 42 de judecători divini, câte unul pentru fiecare dintre cele 42 de nome (regiuni) ale Egiptului. În fața lor, candidatul își expunea declarația de inocență. Susținerea nevinovăției îmbrățișa forma unei mărturisiri negative în care erau enumeratele faptele rele pe care ar fi putut să le facă dar de la care s-a abținut. Cu umilință și cu respectul datorat, decedatul se adresa lui Osiris învederând că nu a comis ucidere de om, nu a mințit, nu a pârât, nu a trădat, nu a bârfit, nu a făcut pe nimeni să sufere de foame, nu a făcut pe nimeni să verse lacrimi de suferință, nu a comis adulter, nu a micșorat banița de grâu, nu a falsificat măsura cotului, nu a apăsat pe vergeaua de fier a balanței, continuând până la epuizarea tuturor faptelor și sfârșind prin a repeta: : „Sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur !” .
Adresându-se apoi judecătorilor le cerea să aducă în fața zeului mărturie favorabilă, să nu spună nimic rău despre el, pentru că a dat pâine celui înfometat, apă celui căruia îi era sete, veșminte celui care era gol, sprijin celui mai în vârstă, povețe bune celor mai tineri și continua cu enumerarea tuturor faptelor bune săvârșite în timpul vieții pământene.
A doua etapă consta în cântărirea efectivă a inimii celui decedat. Annubis punea pe un taler al balanței adevărului inima candidatului iar zeița Ma’at așeza pe celălalt taler o pană de struț. Inima conținea o înregistrare fidelă a tuturor acțiunilor candidatului în perioada vieții pământene iar pana lui Ma’at era simbol al justiției celeste și al ordinii divine.
Dacă balanța adevărului rămânea în echilibru se aprecia că decedatul a dus o viață conformă cu normele morale.
În urma acestui dublu test, respectiv pe baza recomandărilor celor 42 de judecători și a verificărilor cu balanța adevărului, zeul Toth, care stătea cu condeiul în mână și aștepta cântărirea, își finaliza raportul către Osiris, menționând: „Candidatul a fost cântărit pe balanță, nu i s-a găsit nici o vină, inima sa e dreaptă, mâinile sale sunt curate, trupul său este lipsit de orice rău, acul balanței este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta”.
Atunci Judecătorul Suprem pronunța hotărârea, dându-se voie decedatului să își înceapă fascinanta călătorie în lumea spiritelor.
Orice înclinație a balanței adevărului semnifica ruperea echilibrului dintre fapte săvârșite și regulile sau cutumele ținute a fi respectate pentru protejarea armoniei sociale, trădând o viață apăsătoare, contrară normelor morale, având drept unic rezultat devorarea inimii de către Ammut și ștergerea definitivă a candidatului din marea Carte a Vieții.
Această judecată era riguroasă prin folosirea celui mai exact instrument, categorică prin stabilirea cu exactitate a faptelor și irepetabilă pentru că era lipsită de orice posibilitate de atac. În acest fel, hotărârea Judecătorului Suprem dobândea autoritate de lucru judecat încă de la pronunțare și nimeni, niciodată nu mai cuteza să pună la îndoială temeinicia și justețea acesteia.
Un ultim aspect interesant este acela că numele zeiței Ma’at a fost împrumutat de romani și transformat în limba latină în magistratus, cu înțelesul de persoană investită cu anumite sarcini de autoritate publică în vechea Romă. Ulterior, termenul a fost preluat în limba franceză și a devenit magistrat dar cu semnificația de membru al corpului judiciar. Din franceză ne-am inspirat și noi astfel încât substantivul magistrat (pl. magistrați) se regăsește astăzi și în limba română, având aceeași semnificație ca și în limba franceză.
